Am copilărit în Mărășești, Vrancea, după care m-am mutat la Brașov, pentru studii. Pe soția mea am întâlnit-o acolo, în cadrul facultății de sport, iar împreună, după terminarea studiilor, ne-am stabilit în Focșani, pentru a fi aproape de familie. Eu am început să lucrez în construcții, iar ea s-a angajat ca infirmieră, la Spitalul Județean. Într-un oraș în plină depopulare, sunt puține opțiuni în ceea ce privește locurile de muncă, așa că am fost nevoiți să ne adaptăm. Între timp a apărut și Ana, fiica noastră și totul părea să ne meargă bine. În urmă cu doi ani, firma la care lucram a dat faliment. Fără preaviz, pe neașteptate, am rămas peste noapte fără loc de muncă. Am încercat o vreme să caut altceva în oraș, însă nu am reușit. Așa am ajuns să plec în Marea Britanie, pentru a lucra în construcții. Am fost nevoit să îmi las în urmă familia și să plec departe, neștiind cât voi sta, când mă voi întoarce sau cum vor resimți ele lipsa mea. Este un sentiment greu de descris în cuvinte. Deși vorbeam constant la telefon, ne vedeam zilnic prin apeluri video și mergeam acasă odată pe an, dorul pe care îl resimt constant este răvășitor. Într-o seară, în drum spre casă de la muncă, vorbeam cu fetele mele la telefon. La câteva minute după încheierea apelului, mi-a apărut în față semnul „Mi-e dor de tine”. Mi se părea ireal, nu înțelegeam ce se întâmplă. Le-am sunat înapoi, m-am apropiat de semn și le-am arătat și lor. Am stat acolo jumătate de oră, plângând toți trei la telefon. Nu m-am mai simțit de mult timp atât de aproape de ele și vă mulțumesc enorm pentru asta. Pentru prima dată de când mă aflu în Londra, distanța dintre noi nu mai pare atât de mare.