Bună! Numele meu este David, am 35 de ani și locuiesc în Londra de 15 ani. Până în anul 2007 trăiam cu părinții mei în Șimleu Silvaniei, județul Sălaj, alături de cei doi frați ai mai mici. Fiind un oraș mic, cu puține posibilități, după terminarea liceului am ales să plec din țară alături de verișorul meu, urmând să lucrăm împreună în construcții. Nu pot să vă explic cât de greu a fost. În acel moment, frații mei erau mici, aveau nevoie de susținere și suport moral, iar eu aveam senzația că îi abandonez. Însă știam că în felul acesta îi pot ajuta mai mult. Chiar dacă am putea spune că după o vreme te obișnuiești cu dorul de casă, fiecare despărțire de ai mei încă se termină cu nopți nedormite, printre lacrimi și tristețe. De fiecare dată când vin acasă, simt că rămâne cu ei o parte din mine. Cu cât trece timpul, cu atât îmi dau seama că trece din ce în ce mai mult din timpul pe care l-am putea petrece împreună. Acum am o familie în Anglia. Sunt căsătorit cu Daniela de 5 ani, iar împreună avem doi băieței: Emanuel și Darius. Ea a fost prietena mea din copilărie, iar după ce a terminat liceul, a venit la mine. Nu îmi doream același trai greu și pentru ea, însă dorul dintre noi era mult prea mare ca să stăm despărțiți. Când am văzut instalația eram toți patru, împreună. Eu și Daniela am rămas fără cuvinte când am realizat că în fața noastră, în mijlocul Londrei, vedem mesajul „Mi-e dor de tine”, luminând deasupra apei. Într-un final, am reușit să spun cu voce tare ceea ce vedeam, cu gândul la toți cei dragi de acasă „Mi-e dor de tine”. Iar Darius mi-a răspuns „Dar tati, noi suntem aici. Nu trebuie să îți fie dor. Nu plecăm nicăieri.”. Și acum sper doar, ca într-un final, nici eu să nu mai fiu nevoit  să plec.