Numele meu este Daniela și locuiesc în Londra de 10 ani. În anul 2012 m-am hotărât să mă mut în UK, deoarece iubitul meu din perioada liceului, locuia deja acolo. Deși eram mici și imaturi în acea vreme, știam că acolo îmi va fi mai bine și vom putea să ne creăm un viitor mai bun împreună. Gândul de a-mi lăsa părinții, sora, prietenii în urmă, a fost insuportabil, relațiile dintre noi fiind mereu foarte strânse. În primul rând eram mereu prieteni, înainte de a fi părinți/copii.  Și deși nu i-a încântat decizia pe care o luasem, m-au susținut mereu, numai pentru că eu eram convinsă că este decizia corectă. Și am plecat. Cred că momentele acestea, când ne despărțim de cei dragi după o vizită acasă, ne-au apropiat foarte mult pe mine și pe David, pentru că trebuia mereu să ne susținem unul pe celălalt. Viața acolo a fost foarte grea. Am avut fel și fel de locuri de muncă. Am fost îngrijitor, lucrător comercial și chiar bonă. Chiar dacă între timp am reușit să urmez o școală și să mă specializez într-un domeniu, acele momente mi-au rămas întipărite în minte. La 5 ani după mutarea mea în Londra, David m-a cerut în căsătorie, iar la 4 și respectiv 3 ani, s-au născut băieții noștri Darius și Emanuel. Nu am mai simțit niciodată o așa împlinire precum cea resimțită în momentul în care ei au apărut pe lume. Chiar și așa, au existat și momente de tristețe, pentru că nu puteam să împărtășim cu familia noastră primii pași ai copiilor, primele cuvinte, primii dințișori. Iar vacanțele acasă, deși erau frumoase, se terminau mereu cu plânsete și tristețe, noi simțind acum și dorul copiilor pentru bunici, nu doar pe cel al nostru. Când am văzut instalația eram împreună cu băieții mei: David, Darius și Emanuel. Deși cei mici nu înțelegeau ce se întâmplă, eu și soțul meu ne-am emoționat foarte tare, încât nu am reușit să mai scoatem vreun cuvânt. La un moment dat, a spus David doar „Mi-e dor de tine”, citând mesajul instalației. Iar Darius i-a răspuns „Dar tati, noi suntem aici. Nu trebuie să îți fie dor. Nu plecăm nicăieri.”. Iar până în acel moment, nu cred că înțelesesem niciodată ce au simțit părinții noștri, numai la gândul că am putea pleca de lângă ei.